CUVIOSUL NICODIM CEL SFINŢIT

DE LA TISMANA

Pagini prelucrate după broşura aflată în vânzare la mănăstire

 

 

            Cuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana s-a născut în anul 1310 în cetatea Prilep, în sudul Dunării; din neamul valah, după mamă se înrudea cu domnitorii Basarab şi cneazul Lazăr al Serbiei.

            Academicianul sârb Rodojicic a scris despre el în anul 1966, precizând că "Nicodim şi Cneazul Lazăr, ruda sa, erau valahi din Prilepac; el făcea parte din vechii locuitorii ai teritoriului daco-roman, sud-dunărean, peste care au suprapus popoarele migratoare".

            La 16 ani Cuviosul Nicodim părăseşte în ascuns casa părintească şi ajunge la muntele Athos, stabilindu-se la Mănăstirea Hilandar. Datorită râvnei, inteligenţei şi înzestrării sale şi-a însuşit repede învăţăturile de aici, deprinzând limba slavonă şi greaca şi iniţiindu-se în artele athonite: caligrafie, pictură, argintărie, arhitectură, zidărire, dogărit, etc. Ajunge egumen la mănăstirea Hilandar, apoi Protos peste mănăstirile din Sfântul Munte.

            La noi în ţară Sfântul Nicodim a venit prin descoperire dumnezeiască; în anul 1366 în puterea vârstei creatoare şi în plinătatea harului dumnezeiesc. Prin forţă şi cuvânt el a îmbogăţit spiritualitatea românească; activitatea de aproape patru decenii depusă pe pământ românesc i-a dovedit originea sa valahă. Cu călugării săi veniţi din Athos, acest Meşter Manole al sec. XIV-lea, ridică mănăstirile Vratna şi Mănăstiriţa (în Serbia), Vodiţa, Gura Motrului, Vişina, Aninoasa, Topolniţa, Tismana (în ţara Romanească), Prislop (în Transilvania); încă şi două biserici de sat în  Mehedinţi: Coşuştea şi Jidoştiţa.

            Sfântul Nicodim nu vine cu isihaismul în ţara noastră, căci existau destule peşteri cu pustnici prin munţii noştri. El vine cu mişcarea isihastă în monahismul cu viaţa de obşte, cu rânduieli de la Sfântul Munte Athos. Ucenicii Sfântului Nicodim au plecat apoi spre Muntenia, Moldova şi Ardeal unde au răspândit aceste reguli monahale ale duhovnicescului lor părinte.

            Cuviosul Nicodim a fost solicitat să mijlocească pentru Serbia la Constantinopol, în anul 1375, pentru ridicarea anatemei, datorită conflictului dintre aceste biserici, din anul 1346. Patriarhul Filoftei al Constantinopolului l-a cinstit pe Sfintul Nicodim, i-a dăruit cârja sa, trei părticele de sfinte moaşte şi l-a făcut arhimandrit, Mănăstirea Tismana devenind "marea lavră" şi prima arhimandrie din ţară.

            La Mănăstirea Tismana, Cuv. Nicodim a întemeiat vestita şcoală de caligrafi şi copişti de cărţi bisericeşti, în diverse limbi, prima  şcoala de acest fel din ţară. El însuşi a caligrafiat şi a miniat un Tetraevanghel, pe pergament, în limba slavonă, pe care l-a terminat în anul 1405 şi pe care l-a ferecat cu coperţi de argint-aurit măestrit lucrate, o capodoperă a epocii. Este cea mai veche carte datată din ţara Românească, cu cea mai veche ferecătură şi se află la Muzeul Naţional de Istorie din Bucuresti. Pe ultima filă a scris urmatoarele: "această Evanghelie s-au scris de popa Nicodim în ţara Ungurească, în anul al-6-lea al izgonirii lui, la anul de la facerea lumii 6913 (1405)."

            Nicolae Iorga aduce cuvinte de caldă preţuire pentru monahii Tismanei: "...şi străinul...cel care ar fi pătruns unde cătăgăii zugrăveau şi scriau şi-ar fi văzut blândul chip al lui Nicodim şi al ucenicilor săi, ar fi plecat adânc impresionat, şi de caracterul sfinţeniei, şi de caracterul cultural al ocupaţiei călugărilor".

            Pentru Mănăstirea Tismana el a fost nu numai un ctitor cu gândul, cu voinţa şi credinţa lui, ci şi ctitor cu propriile sale mâini. Mâna care a ştiut să caligrafieze acel Tetraevanghel atât de elegant şi sobru, a ştiut să mânuiască şi mistria, cu multă dexteritate. Mâinile care au plantat zeci de hectare de castani comestibili care au făcut canale de aducţiune în Balta Bistreţ, pentru prinderea peştelui, care au construit acel butoi uriaş cu o capacitate de 36000 de oca - văzut de Paul de Alep în 1657 şi arsă de turci ulterior - din lemn de tisă, mâinile care au plantat vii, mâinile care au binecuvântat poporul nostru mult încercat, de la domnitori până la robi-acele mâini ne vorbesc acum din icoană; dreapta, care ne binecuvântează şi stânga, care susţine Biserica Mănăstirii Tismana, pe care el ne-a dăruit-o.  

            In popor, Cuviosul Nicodim era socotit sfânt încă din viaţă; cu harul, blândeţea şi înţelepciunea sa a cucerit pe oameni, iar cu smerenia a alungat pe demoni. Mănăstirea Tismana fiind una din cele mai vechi şi mai mari ctitorii domneşti, încă de la început a fost înzestrată cu 4 sate, bălţi, livezi de nuci, etc, iar domeniile mănăstirii se bucurau de privilegiul imunităţii, acordat de domnitor. La fiecare schimbare de domn mănăstirea obţinea o noua confirmare a stăpânirilor sale, cât şi privilegiul imunităţii.

            Pe domeniul mănăstirii, alcătuit din 31 sate (plus 10 în Serbia) el era şi judecător al diferitelor pricini laice şi bisericeşti "după pravilă".

            In anul 1406, Mircea cel Bătrân încearcă o alianţă cu regele austro-ungar Sigismund de Luxemburg, pentru înlăturarea pericolului turcesc; această întrevedere a avut loc la Mănăstirea Tismana, în prezenţa Cuviosului Nicodim, când se stabileşte un plan de luptă împotriva Imperiului Otoman. Cuviosul Nicodim s-a mutat la cele veşnice la 26 decembrie 1406, în vârsta de 96 ani şi a fost îngropat în mormântul din pridvorul bisericii, pe care şi l-a săpat dinainte.

            După şapte ani l-au dezgropat şi din trupul neputrezit izvora sfânt mir şi a fost dus în biserică. Cea mai veche povestire a vieţii Cuviosului Nicodim, într-o formă rezumată ne-a dat-o Paul de Alep, în cartea sa " Note de călătorie" (1657).

Mulţi se vindecă de boli doar atingând

această raclă de argint cu moaştele Sfântului Nicodim

 

            Căugării de la Tismana ne-au lăsat o mărturie figurată cu privire la ctitorul mănăstirilor: racla de argint, destinată să adăpostească sfintele moaşte (degetul Sfântului Nicodim şi cele trei primite în dar de la Patriarhul Constantinopolului). Daruită Tismanei în anul 1671 de către ierodiaconul Nicodim şi egumenul Petronie, sfânta raclă prezintă mai multe episoade din viaţa sfântului: una din scene îl prezintă pe Sfântul cu ctitoria sa înaintea Maicii Domnului, iar celelalte figurează naşterea sa, botezul, hirotonia, anii învăţăturii şi " trecerea prin foc" în prezenţa craiului Mateiaş al Ungariei.

            In anul 1767 în tiparniţa de la Râmnic apare o biografie elogiu a Sfântului Nicodim "Slujba osebită" a cuviosului Nicodim Sfinţitul, tipărită în zilele lui Alexandru Scarlat Ghica, cu osârdia şi cheltuiala episcopului Paternie al Râmnicului. Ştefan Ieromonahul publică în anul 1838 o biografie  mai amplă a Sfântului Nicodim, bazându-se pe ştiri de provenienţă orală, izvoare documentare, elemente de folclor. Are însă multe exagerări în ce priveşte veneraţia Sfântului Nicodim şi strecoară o serie de inadvertenţe istorice ce au adus mari prejudicii istoricului mănăstirii.

            B.P.Haşdeu ne scrie despre "...Nicodim, pe care autorul anonim al Istoriei bulgare îl numără între sfinţi al 16-lea şi-l numeşte "Prilepianul" sau "Izvorâtorul de mir".

            In anul 1955 Biserica Ortodoxă Română a generalizat cultul Sfântului Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, la 26 decembrie, în vremea Mitropolitului Firmilian. Istoriei i-au trebuit aproape şase sute de ani până să-l recunoască sfânt, fiind în viaţă.

            Sinaxarul Sfântului spune: "...şi mormântul lui stă întru pomenire până în ziua de astăzi". Piatra de pe mormânt datează din anul 1844, cele anterioare ei au fost distruse de otomani şi de austrieci în căutare de comori. De jur împrejur este săpat în piatră condacul din Slujba Sfântului: "Ca cel împreună râvnitor şi ca un părinte mai mare, toată lavra cu credinţa te cinsteşte pre tine, Sfinte Nicodime, pre care cu rugăciunile tale păzeşte-o, fericite, totdeauna nebiruită şi neclintită de toate nevoile, ca un cuvios şi pururea părinte slăvit", iar pe mijloc se află un amplu text de aleasa simţire şi recunoştinţă:

 

Pe lespedea de pe mormânt scrie:

"În acest loc a fost înmormântat trupul Sfântului prea cuviosului părintelui nostru Nicodim arh (imandritul), începătorul din temelie acestui sfânt şi dumnezeiesc lăcaş, carele le-au înălţat şi zidit prin râvna şi cu ajutorul binecredincioşilor Radu V(oie)v(od) Negru şi al fiilor săi Dan voievod şi Mircea voievod. şi precum încă şi în urmă fiind multe şi nenumărate minuni a făcut acest sfânt, şi după mutare proslăvite fiind moaştele sale cu dar dumnezeesc, scoase dar au fost din acest mormânt şi în sicriu puse în sfânta biserică. Iar după trecerea a mulţi ani din întâmplările vremilor celor cu multă răzmiriţă şi cu robii care au fost pe acele vremi, părinţi aflaţi, din mănăstire au ridicat moaştele sfântului şi le-au tăinuit, singuri ştie unde, după vremi s-au scăpat de aici cu totul neştiute; iar acum se zice s-ar fi aflat în ţara  Slavoniei, în mitropolia Munte Negru, iar aici pribeag sfântul au fost lăsat numai un deget de la mâna sfântului şi alte odoare spre evlavia iubitorilor de Cristos creştini care şi acum se află în sfânta mănăstire şi cu darul sfântului multe tămăduiri de boală se dăruiesc la ceia ce cu credinţa năzuesc.

Spre ştiinţă s-a  scris această pisanie în egumenia arhimandritului Spiridon, sub stăpânirea Măriei Sale prinţului domn George D. Bibescu voievod, fiind mitropolit a toată Ungrovlahia, prea sfinţitul d.d.Neofit 1843 iulie 7".

            Acum o candelă neadormită veghează ziua şi noaptea acest loc unde s-au odihnit moaştele Sfântului Nicodim. Moaştele aflate în preajma mănăstirii, aşteaptă a fi descoperite din locul unde stau tăinuite de secole. El a fost reorganizatorul monahismului românesc şi a menţinut strânsele legături cu Ortodoxia din sudul Dunării şi îndeosebi, cu Muntele Athos. Sfântul Munte ajunge şcoala întregului monahism ortodox s-a datorat în mare parte sprijinului primit cu multă dăruire de împăraţi, ţari, voievozi, despoţi, etc.

            Activitatea desfăşurată de Sfântul Nicodim în sud-estul Europei, şi îndeosebi în ţara noastră, schimbă radical concluziile eronate privitoare la aşa zisele influenţe din afară. Cultura românească veche, în limba slavonă (sacra), este un produs al elementului etnic românesc din spaţiul vechii Dacii.

            Din timp în timp, a avut şi schimbări de reciprocitate cu alte culturi. Din viaţa şi activitatea Cuviosului Nicodim se desprinde că a fost un poliglot, miniaturist, caligraf, arhitect, meşter zidar şi dogar, distins diplomat, neîntrecut orator. Pe probleme de teologie a avut o bogată corespondentă cu Eftimie Patriarhul Târnovei, din care s-au păstrat răspunsurile patriarhului, prin care îl sfătuia pe colaboratorul sau valah să se ferească şi să ferească şi ţara sa de erezia bogomililor. Cuviosul Nicodim rămâne pentru posteritate un mare apărător al Ortodoxiei şi al străbunilor de pe aceste meleaguri. De la înfiinţarea primei mănăstiri în ţara Romanească din zid, de către Cuviosul Nicodim, Vodiţa, şi până la sfârşitul secolului al XIV-lea, pe tot cuprinsul ţării se aflau peste 20 de mănăstiri de piatră, înzestrate cu orânduiri bine stabilite şi cu daruri mari de la Domni, boieri şi credincioşi, fapte arătate în hrisoavele şi documentele vremii. S-a spus că această uimitoare înflorire a monahismului a contribuit impulsul creator ce l-a dat Sfântul Nicodim cu ucenicii săi. Călugării, urmaşii Sfântului Nicodim au scris adevărata istorie a Mănăstiri Tismana, cea nevăzută, care a fost scrisă cu lacrimile şi nevoinţele lor, numai de ei ştiute.

"...M-a dus Dumnezeu la această

mai sus zisa sfânta mănăstire,

de am văzut loc frumos şi minunat

şi, cu voia lui Dumnezeu, cum a

  făcut Sfântul Nicodim această biserică

 în loc frumos şi cu întărire şi stă

această sfântă biserică şi până acum

 pentru Domnul Dumnezeu Isus Hristos şi

pentru Sfântul Nicodim"

Dobrin Spătaru 13 feb. 1599.

 

             

 

Prima pagină

CAI DE ACCES  INSEMNARI   VECHIME   CUVIOSUL NICODIM   PICTURA  ALTE INFO  TISUL  CASTANUL

secretariat :  mail

© Mănăstirea Tismana – 2005