HOME * NICODIM 1 * 2 * VIAŢA * ARBORE * EGUMENI * COLECTIE * ACATIST * PRIMUL

 

SFÂNTUL NICODIM CEL SFINŢIT

DE LA TISMANA

 

Continuare

 

            Intre 1376-1378, neobositul ctitor s-a ocupat de zidirea mănăstirii Tismana ( după ce refăcuse o veche biserică din aceste locuri ), folosindu-se de sprijinul generos al lui Radu I, legendarul „Negru Vodă”. Hrisovul voievodului-ctitor nu s-a păstrat, în schimb cartea de danie a fiului sau, Dan I voievod, din anul 1385, octombrie 3, legitimează deplin această operă: „... am aflat în ţara domniei mele, la locul numit Tismana, o mănăstire nu întru toate părţile terminate, pe care sfânt răposatul binecinstitorul voievod Radu, părintele domniei mele, a ridicat-o din temelie, dar n-a sfârşit-o din pricina scurtimii vieţii.

            De aceea a binevoit domnia mea ca, precum în domnie, să-i fiu urmaş şi în aceasta, aşadar să înnoiesc pomana părintelui meu şi pentru sufletul meu să clădesc deplin acest hram al prea Sfintei Stăpânei, Născătoarei de Dumnezeu şi pururea fecioara Maria, şi să-i întăresc cu toate darurile şi veniturile, nu numai acestea, dar şi câte au fost dăruite mănăstirii în vremea părintelui meu, pe toate să le întăresc şi să le împuternicesc... "

            Dania lui Radu I a apărut ca o compensaţie dată ziditorilor Tismanei după pierderea temporară a Mănăstirii Vodiţa. în acelaşi timp, există mărturii, în plus, despre o presupusă colaborare între voievod şi Nicodim la fondarea a două mănăstiri din sudul Dunării : Vratna şi Mănăstiriţa. Cert este că terminarea Tismanei nu s-a împlinit nici în timpul lui Dan I ( deşi există un hrisov al acestuia care fixează data de 5 octombrie 1385 ), ci sub domnia lui Mircea cel Bătrân, când s-au făcut noi  lucrări, cerute de extinderea complexului şi dezvoltarea obştei călugăreşti .

            După anul 1387 până la stingerea din viaţa a cuviosului Nicodim, se înregistrează aşa-numita „etapă culturală” a vieţii sale.

            Acest atât de luminos Manole al secolului al XIV-lea, cu echipa sa de valahi pornită din şcoala de arhitectură a Athosului, a construit şi desăvârşit cetăţi-mănăstiri, care-i vor purta numele de sfânt peste veacuri : Vratna, Mănăstiriţa, Motru, Vodiţa, Tismana, Prislopul şi altele.

 

Prislopul din Ţara Haţegului

            In locul tihnei necesară creaţiei, vremurile au continuat să-l certe pe Nicodim „cu foc şi sânge”. În vremea în care sediul Mitropoliei Severinului era la Tismana, se pare că intre mitropolitul  Atanasie şi Nicodim s-a petrecut un conflict care a dus la un exil vremelnic al ctitorului Tismanei : după D.Sp. Radojicic, „probabil la Vilagos ( Siria ) la Demetru, fratele regelui Marc” ( celebrul erou Crăişorul Marko din cântecele epice ale slavilor de sus ) ; după alţii, la Prislop, în satul Silvaşul de Sus, un centru românesc din ţara Haţegului.

            Mai întâi, este ştiut că pe domeniul mănăstirii alcătuit din peste optzeci de sate, Nicodim era şi judecător al diferitelor pricini laice şi bisericeşti, după „pravilă”. Un număr destul de mare de laici şi preoţi din actuala Oltenie, precum şi cei de peste munţi, erau sub jurisdicţie a Arhimandriei de la Tismana, fapt care putea să nu convină mitropolitului aşezat la Tismana.

            In afară de aceasta este probabil că Nicodim, aşa cum luase parte la împăcarea Bisericii Serbiei cu Constantinopolul, să fi intervenit şi acum, pentru împăcarea Bisericii Moldovei cu aceeaşi patriarhie, mai ales că episcopul Iosif Muşat era învinuit că a fost „cândva episcop sârbesc”.  Este evident că Atanasie al Severinului luase parte lui Ieremia, grec trimis de patriarhia de Constantinopol ca mitropolit pentru Moldova, deşi acesta nu fusese primit de Moldovean.

            De aici trebuie să fi pornit o altă pricină a conflictului lui Mircea cu Nicodim. Intre timp, Iosif Muşat este recunoscut de patriarhie şi conflictul se stinge în 1401-1402. După 1403, mitropolitul Atanasie al Severinului nu mai apare documentar. Probabil că a murit în 1405 sau chiar în 1406, când Nicodim se întoarce în marea lavră Tismana, din care fusese izgonit cu şapte ani în urmă.

            In aceşti ani ai „izgonirii” lui Nicodim (1399-1405) trebuie datat un document inedit, descoperit la Scheii Braşovului de prof. Vasile Oltean. Este vorba de o scrisoare cu tăinuite înţelesuri, pe care călugărul isihast, Pavel ucenicul din Tismana o treime printr-o delegaţie de călugări din munţii Gorjului, Sfântului Nicodim, „care se află acolo în Italia (sic!)”.  Intre altele îi face cunoscut, în afară de cele ce delegaţii îi vor spune verbal că ei, ucenicii lui,  vor „răspândi făcând cunoscut oamenilor despre chinurile şi binefacerile lui Nicodim şi îl roagă să nu le fie protivnic în rugăciunile lui.( conform studiului aflat în M.O., 7-8 1983). Desigur, după lichidarea conflictului şi în faţa pericolului turcesc, Mircea cel Bătrân a chemat în ţara pe izgonitul Nicodim, pe care poporul îl socotea deja sfânt.

Tot în 1406, Ştefan fiul lui Lazăr, despotul sârbilor, întărea mănăstirilor Tismana şi Vodiţa vechile metocuri în serbia, „cât va trăi popa Kir Nicodim, de asemenea şi după moartea lui”, iar Mircea cel Bătrân, aflându-se în acelaşi an (23 noiembrie ) la Tismana „ca toţi egumenii mănăstireşti şi cu toţi boierii”, dă o carte domnească „părintelui şi rugătorului domniei mele, popii Nicodim”, prin care întărea mănăstirii Tismana pescuitul în râul Tismana şi păşunatul vitelor până în munţi.

            Cine avea să calce această poruncă urma sa cadă sub „blestemul lui Nicodim” este o dovadă că se lichidase conflictul şi celui până aci nedreptăţit şi lovit, i se dădeau compensaţii, mai ales prin sporirea autorităţii sale.

             Împreună cu ceilalţi egumeni, Nicodim ia parte la întrevederea dintre Mircea cel Bătrân şi Sigismund de Luxemburg, „în timpul căreia se alcătuieşte un plan de luptă împotriva turcilor otomani”.

            In timpul exilului „în ţara ungurească” Nicodim a scris Tetraevanghelul său, cel mai vechi manuscris miniat din ţara Românească . Manuscrisul se află în prezent în expoziţia permanentă a Muzeului de Artă al României şi prezintă un deosebit interes atât prin conţinutul său bogat cât şi prin formatul care ne trimite la textele bizantine şi la cele slave vechi.

            Este vorba, de fapt, de un tetraevanghel slav, scris pe pergament şi ornat cu frontispicii şi iniţiale în culori, cu litere şi titluri în aur, cerneala roşie şi albastră; scoarţele de lemn sunt ferecate în plăci de argint aurit. Prima reprezintă „Răstignirea”, iar ultima „Învierea”, în forma obişnuită în Răsărit (Anastasis), distingându-se prin armonizarea siluetelor, grija deosebită pentru arhitectura construcţiei, reliefarea atentă a formelor şi sugerarea expresivă a mişcării. In text, scriitorul păstrează tradiţia ortografiei sârbeşti din secolul XIV; iar prin caracterele miniaturilor se desluşesc izvoare de inspiraţie certe din arta decoraţiei bizantine, reprezentând unul din multiplele elemente de viaţă greco-slavă importate, care au jucat un rol însemnat în cele două ţări româneşti în primul lor secol de existenţă ca stat.

            Tetraevanghelul din 1404-1405 demonstrează caracterul dublu, grec şi slav, al Cuviosului Nicodim (ca al tuturor scriitorilor isihaşti din Balcani de la sfârşitul secolului al XIV-lea) şi -după cum subliniază un atent şi autoritar cercetător al său, Ion Radu Mircea- el se încadrează în arta balcanică, ca una din realizările de bună calitate şi este pentru începuturile scrisului o mărturie rară şi importantă pentru Ţările Româneşti, care precede cu peste 20 de ani seria  manuscriselor miniate ale lui Gavriil Uric.

             El aparţine unei epoci încheiate la începutul secolului al XV-lea şi ne deschide calea spre aprofundarea raporturilor dintre ţările de la sudul şi nordul Dunării, din perioada anterioară ocupării peninsulei Balcanice de turcii otomani.

            Pe fila 316 se află următoarea însemnare, tălmăcită alăturat cu litere semiunciale : „această sfântă Evanghelie a scris-o popa Nicodim din ţara Ungurească în anul al şaselea a izgonirii lui, iar de la începutul firii, socotim ( ani ) 6000 şi nouă sute şi 13 ( 1404-1405 )”.  Este, poate, ultima mărturie lăsată de Nicodim Valahul despre existenţa şi osârdia cărturărească.

            După tradiţia monastică -în anul 1406, în ziua praznicului Naşterii Domnului, după ce a petrecut noaptea sărbătoririi în priveghere şi rugăciune s-a urcat în peştera sa, unde a trecut către viaţa veşnică.

            Pe locul în care a fost coborât trupul Sfântului Nicodim în mormântul ce singur şi-l gătise, se află astăzi o piatră cu pisanie din anul 1843.

Pe ea, după condacul sfântului, citim :

            „În acest loc a fost înmormântat trupul sfântului preacuviosului părintelui nostru Nicodim arhimandritul, începătorul din temelie acestui sfânt şi dumneziesc lăcas, carele l-au înălţat şi prin râvna şi cu ajutorul binecredincioşilor Radu V(oie)v(od) Negru şi a fiilor săi Dan V(oie)v(od) şi Mircea V(oie)v(od).

            Şi precum încă şi în urmă fiind multe şi nenumărate minuni ( a ) făcut acest sfânt, şi după mutare proslăvie fiind moaştele sale cu dar dumnezeiesc, scoase dar au fost din acest mormânt şi în sicriu puse în sfânta biserică.

            Iar după trecerea  mulţi ani, din întâmplările vremilor celor cu multă răzmiriţă şi robii ce au fost pe acele vremi, părinţi aflaţi, din mănăstire au ridicat moaştele sfântului şi le-au tăinuit, singuri ştie unde, după vremi s-au scăpat de aici cu totul neştiute; iar acum se zice că s-ar fi aflând în ţara Slavonei, în mitropolia din Munte Negru; iar aici pribeag sfântul, au fost lăsat numai un deget de la mâna sfântului şi alte odoare, spre evlavia iubitorilor de Cristos creştini, care şi acuma se află multe tămăduiri de boale se dăruiesc de cei ce cu credinţă năzuesc.

            Spre ştiinţă s-a scris această pisanie, în eg(umenia) arh(imandritului) Spiridon, sub stăpânirea măriei sale, prinţul domn George D.Bibescu v(oie)v(od), fiind mitropolit a toată Ungrovlahia, preasfinţitul d(omn) Neofit, 1843 iulie 7 „.

 

Lespedea aceasta a înlocuit alta mai veche distrusă de cotropitori.

Din activitatea Cuviosului Nicodim se desprinde ca a fost un poliglot, miniaturist, caligraf, meşter zidar şi dogar. Pe problemele de teologie, a avut o bogată corespondenţă cu Eftimie patriarhul Târnovei, din care s-au păstrat răspunsurile patriarhului, prin care îl sfătuia pe principalul sau  colaborator valah să se ferească şi să ferească ţara sa de erezia "masalienilor", o denumire curentă pe atunci dată bogomililor. În acelaşi timp Tetraevanghelul său a rămas un manuscris celebru şi original, sub raport artistic, lingvistic şi istorico-literar. Cuvântul lui Grigorie Teologul despre crucea lui Iisus şi crucile tâlharilor - cuprins şi în Codex Sturzanos, Apocalipsul lui Moise şi Evanghelia lui Nicodim - a fost dramatizat de Calderon de la Barca în Anto el Arbol del major fruto.

Scriind despre Cuviosul Nicodim, Vlădica Nestor Vornicescu precizează că "a făcut parte din rezistenţa ortodoxă, fiind adept convins al curentului isihast  care se  opunea cu o hotărâre catolicismului şi acţiunii acestuia de prozelitism" (Cuv. Nicodim , Craiova, 1976 , p. 4). Secondând spiritual şirul voievozilor care luptau pentru independenţa naţională contra ordinelor militare apusene (de care au beneficiat statul feudal ungar şi domeniile regilor angevini), Cuviosul Nicodim rămâne pentru posteritate ca un mare apărător al Ortodoxiei şi al străbunilor de pe aceste meleaguri.

Datorita vieţii sale curate şi aportului adus Bisericii, Nicodim a fost sanctificat. Amintirea lui se sărbătoreşte în ziua de 26 decembrie, aşa cum este trecut în Calendarul ortodox.

Închidem acest capitol cu concluzia următoare:

Biserica mare a Mănăstirii Tismana, ca şi Vodiţa, a fost construită în secolul XIV de o echipă de călugări români în frunte cu Nicodim Valahul. Ei învăţaseră diferite meserii în mănăstirile din Muntele Athos şi în special în Mănăstirea Cutlumuş, ctitorită de Vladislav voievod domnul Ţarii Româneşti.

În lumina celor expuse mai sus, activitatea culturală desfasurată de Sf. Nicodim în sud- estul Europei, şi îndeosebi în patria noastră, schimbă radical concluziile eronate privitoare la aşa zisele influenţe din afară. Cultura românească veche este un produs al elementului etnic românesc din spaţiul vechii Dacii. Din timp în timp, a avut şi schimburi de reciprocitate cu alte culturi.

 

 

HOME * NICODIM 1 * 2 * VIAŢA * ARBORE * EGUMENI * COLECTIE * ACATIST * PRIMUL