NICODIM ÎN VIZIUNEA ISTORICULUI NICOLAE IORGA

 

NICOLAE IORGA

 

V. Decăderea înrâuririi greceşti. Noua înrâurire sârbească.

 

Speranţele cele mari ale Patriarhului constantinopolitan de a păstra şi mai departe teritoriul cucerit în astfel de împrejurări, foarte prielnice, dar trecătoare, nu se dovediră însă întemeiate. Pe de o parte, Latinii începură iarăşi a se mişca pentru ca sa iea în stapanire Ţara- Românească. Până la sfârşitul vieţii sale, către 1380, Vlaicu-Vodă şi-a păstrat, - de şi jura, întamplător, lui Ludovic-cel-Mare pe sfinţii catolici Ştefan, Ladislau şi Emeric, - cei doi episcopi ortodocsi pe câte o “jumătate” de ţară, dar n-a gonit nici pe cel catolic, sprijinit de rege. La 1383, după ce Banatul se găsise poate câtva timp în mâni ungureşti, episcopul catolic Grigore se intitula, - ceia ce la el avea, de sigur, însemnătate, - “episcop de Severin, precum şi al parţilor de dincoace de munţi”, adecă a toata Ţara - Românească, de şi făcea o hirotonie în Câmpulung, în cuprinsul Cloasterului.

La această dată, Iachint, cel d’intâiu Mitropolit muntean, nu mai era în viaţă. Încă de la 1378, apare însă ca Mitropolit, nu Antim, căruia i se păstrase moştenirea, ci, nu ştim prin ce influenţe, un Hariton, care dispare după 1381. Hariton va fi stat la Constantinopol, unde-l şi întâlnim, luând parte la soboare, dar mai ales la Athos, unde era intâiul egumen, protos, al obştii. La 1381 titlul de “Mitropolit”, fără nici un fel de circumscriere, îl are însă Antim însuşi, care se întâmpina ultima oara la 1394 ca singur “Mitropolit”, în mărturia unui hrisov al lui Mircea, din 8 Ianuar.

Pe la 1389 Antim, bolnav, se făcuse schimnic, dar, căpătandu-şi din nou puterea, i se îngădui de Patriarhie, la 15 Februar din acel an, sa iea din nou asupra-şi păstoria terii, cas care e adus înainte într’o discuţie din veacul al XV-lea.

La 1381, nu ştim cine era Domn muntean: de la 1386 însă stăpânia Mircea, fiul lui Radu şi nepotul de fiu al lui Vlaicu. Ştim sigur ca el dobândi, fără nici un războiu, Severinul şi ca un Ban se găsia între boierii săi. Grigore, episcopul catolic, nu mai avu urmaşi aici, dar de la 1389 pana în 1401 găsim în actele patriarhale un episcop al “Severinului”, al “Ungrovlahiei de către Severin”, care sta la Constantinopol şi iscăleşte în josul tuturor hotărârilor sinodale. La 1389-97 însă, Atanasie, “Mitropolit de Severin”, se afla în ţară şi iscăleşte ca martur într’un act domnesc langă Antim. Fireşte însă că pierderea Banatului, îndată după Mircea, încheie şi rostul acestor Mitropoliţi ai cuprinsului muntean.

O altă înrâurire însă decât cea apuseană, latină, trebuia sa înlăture, măcar în parte, acea influenta grecească pe care Patriarhia o credea puternic întemeiată la noi, odată ce Domnii Ţerii - Româneşti se îndatoriseră a primi numai pe Mitropoliţii trimeşi de la Constantinopol şi odată ce Mitropoliile muntene fuseseră introduse în rânduiala ierarhica a Bisericii Răsăritului grecesc, Scaunele lor fiind puse în locul celor de Nicomedia şi Amasia, aflătoare în teritoriile definitiv pierdute către Turci, cari aduseseră la legea lor chiar pe locuitorii acestor provincii.

 

NICODIM

 

Concurentul cel nou venia tot din Balcani. El era superior bizantinismului formalist şi amorţit, prin vioiul sau avânt de credinţa, prin marea sa râvna de munca, prin setea de jertfa pentru legea creştină şi prin dorinţa sa nobilă de a folosi omenirii cu răspândirea de lumina, ca şi cu smerenia apostolica, cu sărăcia neîntinată, cu popularitatea simplă a celor cari-l represintau. El găsia un sprijin şi în faptul că avea în apropiere rădăcini din care se putea hrăni, pe când bizantinismul nu putea sa afle nici un ajutor în vecinătatea vre unui neam care să întrebuinţeze limba grecească. E vorba de spiritul călugăresc de cărturărie din Athos, aşa cum el se mlădiază întru câtva şi vine la noi prin “popa”, adecă ieromonahul Nicodim, un sfânt al muncii, al organisării şi binefacerilor culturale.

Era un Macedonean fără naţie lămurită, născut la Perlepe sau Prilep, în stăpânirea sârbească, din mamă sârboaică, dar din tata grec. De timpuriu merse să-şi facă ucenicia la Athos, vatră de veche cultură, care-şi aprinse mai puternic lumina în acest veac al XIVlea, când Panselinos întemeiază acolo o nouă şcoală de pictură, în sensul căreia au lucrat şi zugravii de la noi, mai târziu când Palamas petrece între călugări, când Împăratul Ioan Cantacuzino, un polemist bucuros de discuţii filosofice privitoare la religie, îşi căuta aici adăpostul, după ultimele sale nenorociri politice, ca Ioasaf căugăul, şi când, în mijlocul războaielor civile şi străine, Athosul, încheind cu toţi luptătorii învoieli deosebite, ştiu să se păstreze la o parte, în paşnica-i viaţă închinată culturii economice, culturii artistice şi, fireşte, mai ales, culturii teologice propriu-zise.

Călugarii din Athos nu se ţineau strâns şi exclusiv de niciuna din marile Biserici ambiţioase care se certau pentru supremaţia duhovnicească în Peninsula Balcanica, ci ei erau bucuroşi să potolească, în folosul ortodoxiei, gâlcevile astfel stârnite. Când Isaia din Sfântul Munte lua asupra-şi, în 1374-5, sa împace cu Bizanţul Biserica patriarhală sârbească întemeiată de Împăratul Duşan, Nicodim se afla pe langă dânsul, tălmăcind în folosul păcii bisericeşti. Pe un astfel de om au trebuit sa caute a-l ţinea pe lângă dânşii şi noul stăpânitor al Serbiei, cneazul Lazăr, şi, după moartea lui, pe câmpul de luptă de la Cosovo (1389), văduva lui, Milita, şi fiul ei, noul oblăduitor al Sârbilor liberi, despotul Ştefan, care, căpătând acest titlu de la Constantinopol, în 1403, avea şi bune legături bisericeşti cu Patriarhul de acolo. Dar, când, după marea înfrângere a creştinilor de către Sultanul Baiezid la Nicopol, Serbia fu ameninţată şi domnia lui Ştefan se clătina, Nicodim trecu statornic în Ţara - Românească, pe care pană atunci o cercetase numai adese ori, - mai ales, neapărat, în acele părţi “ungureşti” ale Banatului de peste Olt, care corespundeau Serbiei sale.

Pe vremea când trăia încă Lazăr cneazul şi când Ţara - Românească se afla tot supt stăpânirea lui Vlaicu-Vodă, Nicodim veni în părţile Mehedinţului şi întemeie, cu hramul Sf. Antonie – Antonie fiind patronul schivnicilor; Antonie se numia şi un patriarh constantinopolitan de atuncea -, o mănăstire chiar pe malul Dunării, la Vodita, aproape de Vârciorova de astăzi, într’un loc de unde se vad mai bine munţii malului sârbesc decât părtile olteneşti vecine. Zidirea a fost făcută, fireşte, în stilul pe care-l obişnuiau pe atunci Athoniţii ca şi Sârbii, în acela care deosebeşte şi biserica patriarhala din Pee, dar în proporţii foarte modeste şi cu un material inferior, bolovani din gârla apropiată, amestecaţi cu cărămidă destul de tare.

Astăzi, într’un colţ năpădit de copaci, supt un deluleţ, nu se mai vede din biserica Sf. Antonie şi din chiliile călugareşti care o încunjurau pe vremuri, decât, pe lângă urme de temelie, un morman de pietre şi moluz.

D. Ştefulescu, care a văzut ruinele cu câtva timp înainte, a putut lua următoarele măsuri: 19 ˝ metri lungime, 8 metri lăţime; el a constatat şi forma de cruce cu abside la strane a clădirii. Cercetări mai nouă au scos la iveala o clădire mai mica supt cea de de-asupra şi în ea oasele unui om, de sigur un luptător, cu capul rănit.

Ruinele Vodiţei

Avem, fără dată însă, actul de întemeiere al Vodiţei, dat de Vlaicu-Vodă încă, “bine-credinciosul Voevod Vladislav, cu mila lui Dumnezeu Domn a toata Ungrovlahia”.

Cum se vede, în titlul Domnului nu se pomeneşte nici ducatul Fagarasului, nici Bania Severinului, ceia ce ar face să se creadă ca documentul e mai vechiu decât anul 1369, când s’au adaus aceste stăpâniri nouă. E vechiul pământ al Domniei, dar faptul că Vladislav poate dărui Olteniei sale locuri oltene, “ungureşti”, ca Jidovstiţa, ca locul de la Costeni până la Topolniţa, “malul dunărean de la podina Oreahovei până la podul din sus

de Rusava” şi “Vodiţa cea mare, pe amândouă laturile”, pe lângă alte pământuri, arată că el era stăpân aici, şi pune astfel acest act ctitoresc după încheierea războiului pentru Vidin, deci de la 1369 înainte, când şi prin asemenea clădiri bisericeşti Vlaicu căuta să-şi întărească dreptul domnesc şi legea ortodoxă în pământurile din nou cucerite de el şi recunoscute de rege.

Pentru întâia oară, un Domn muntean dăruia unei mănăstiri zidite din piatră, supuse unui egumen canonic şi având o adevărată avere, moşii şi venituri. E interesant să ne oprim o clipă asupra lor. Vodiţa căpăta sate în deplina stăpânire, cu absolută imunitate, ca şi satele care se dădeau în Serbia mănăstirilor de acolo de către stăpânitorii ţerii; satul Jidovstiţa nu va da, astfel, fiind “slobod”, nici “dări”, nici “lucru domnesc”, robota pentru Domn, nici nu va îndeplini îndatoririle de oaste. în aceleaşi condiţii se vor fi aflat şi cele zece sate sârbeşti pe care cneazul Lazăr le dete, încă de la început, ctitoriilor “popei Nicodim” pe pământul “unguresc” ajuns acum în mâna Românilor. În alte părţi i se da mănăstirii numai dijma de grâne pe care obişnuia s’o ridice Domnul: “cablele”, cablăritul, numit aşa după măsura de grău, care se zice în Ardeal, de Saşi: Kubel, sau o parte din peştele domnesc prins în Dunăre. Când va fi hramul Sf. Antonie, egumenul Vodiţei va primi o mie de perperi în bani, pentru ospăţul îndătinat, precum şi pentru alte cheltuieli ale călugărilor. Pe lângă aceasta, de la Domnie se vor trimete 300 de perperi spre a se împărţi săracilor şi, în acelaşi timp, tot pentru acest scop, douăsprezece burdufuri de brânză, douăsprezece caşuri, tot atâtea părechi de haine şi de încălţăminte, ba chiar şi atâtea paturi, pe lângă o maja de ceară, în vederea lumânărilor. Vlaicu-Vodă înzestrase Vodiţa şi cu odoare şi odăjdii, de mătasă şi “camha”.

Ca viaţă călugărească, Vodiţa cuprindea călugări cari n’aveau decât grija rugăciunilor, călugări proşti, cum s’a zis mai pe urmă, şi călugări cu ştiinţă de carte sau cu meşteşug de artă. Nicodim însuşi era un caligraf ales şi un bun cunoscător al limbii literare slavone; se păstra astfel în Museul din Bucuresti Evanghelia pe care a scris-o el în anul de la Facerea Lumii 6913, deci sau în toamna anului 1403 sau în lunile pană la Septembre ale anului următor. Are o frumoasă scrisoare sigură, dar lipsită de orice podoabe. Dacă legătura în argint lucrat e din aceiaşi vreme însă, nu se poate hotărî.

Mitropolitul Severinului n’avea niciun drept de amestec, şi nici Domnul ctitor. Nicodim era monarhul chinoviei sale de harnice albine mănăstireşti, care ţineau sa câştige pentru cultura superioară o tară întreagă ce nu fusese încă atinsă de dânsa. După moartea lui, fraţii aveau sa aleagă în libertate deplina un nou egumen. Un act din 1394, care a mai fost citat, ne ajută să ştim că, înainte de sfârşitul zilelor lui Nicodim, când acesta se strămută în noua zidire, de care va fi vorba acum, călugării din Vodiţa, cari alcătuiau o obşte deosebită, aveau alt egumen, pe Vladislav, care-şi luase poate acest nume duhovnicesc în cinstea Domnului întemeietor.

Legenda, auzită de mulţi în deosebite timpuri şi, la urma, pusă şi în scris, ştie să povestească în ce chip minunatul părinte Nicodim, pe care-l cânta şi unele cântece ale Sârbilor, după ce a trecut Dunărea pe veşmântul lui aspru aşternut peste valurile răzvrătite, a cutreierat părţile de spre munte ale Ţinutului oltean, căutând locul cu căderi de apă despre care era înştiinţat în chip minunat că trebuie să cuprindă o noua zidire bisericeasca a lui.

Un ciobănel care-şi căta porcii prin păduri îl îndrepta la dealul răsărit din codru care-şi iea numele de la pârăul Tismanei, ale cărui ape ţâşnesc din stancă şi se izbesc, căzând din treapta în treapta, de ascuţişurile pietrei zdrumecate. Aici făcu el, şi tot cu banii domneşti, ai lui Vlaicu, dar, pe urmă, şi ai lui Radu, fiul celui d’intaiu ctitor, ai lui şi ai soţiei lui din Bizanţ, Doamna Calinichia, şi în sfârşit ai lui Dan, fiul acestora, mănăstirea, mult mai bine aşezată şi mai trainic întruchipată, a Tismanei.

                            

                       Biserica  refăcută aşa cum era iniţial                    Mănăstirea pe vremea când o vizitase Iorga

 

O făcu în stilul Vodiţei, dar cu trei turnuri, şi cu mai multe abside; înfatişarea ei de astăzi nu poate să dea, după atâtea reparaţii, dintre care cea din urmă, pe vremea lui Vodă Bibescu, a fost o adevărata prefacere în stil comun apusean, nici măcar o idee apropiată de ce a fost zidirea lui Nicodim; doar proporţiile să fi rămas întru câtva aceleaşi. S’a păstrat undeva prin atenanse simplul cadru de la început al uşii de intrare.

De alminterea, încă din 1542, când Radu Paisie o zidi din nou, în forma, apropiată de cea moldovenească, prin care se deosebesc zidirile muntene din aceasta epocă, ea nu mai avea decât în liniile generale construcţia primitiva. Felonul ce se arata nu e, de sigur, acela care ar fi avut darul minunat de a feri pe sfânt de atingerea flăcărilor atunci când Craiul din Buda i-ar fi cerut aceasta, şi pot fi îndoieli şi cu privire la grosolana cruce de plumb cu numele Mântuitorului şi al celor patru evanghelişti, despre care se spune că Nicodim ar fi purtat-o la gât pe vremea când era de ajuns sa atingă cineva piciorul lui pentru ca din mort de foame să se trezească întremat şi satul.

La 1385, supt Dan -Vodă, Tismana era gata, şi i se dădea cel d’intâiu privilegiu, care fu întărit, peste ceva mai puţin decât doi ani de zile, de către noul Domn al Ţerii - Româneşti, Mircea, care rămase ocrotitorul mănăstirii, dându-i la 1406, când merse în Banat la întâlnirea cu Craiul Sigismund, privilegiu de imunitate pentru pescuit şi întrebuinţarea izlazului. Dan recunoaşte că întâiu ctitor, nu pe Vlaicu, ci pe tatăl sau, Radu, care, în zilele Domniei sale nesigure şi, oricum, tulburate, nu putuse isprăvi, încheindu-i-se înainte de vreme viaţa, marea şi frumoasa clădire, fără păreche încă în ţerile noastre. De la ctitorii săi aceştia, Tismana avea, ca şi Vodiţa, sate, livezile de nuci ale Dăbăceştilor, rudele Doamnei Clara, cele 400 de “cable” dintr’un întreg judeţ de munte, disparut pe urma, al Jalesului, grau ce era sa se trimeata de-a dreptul egumenului,

fără să mai ceară “cablarul” deslegare de la Domnie; apoi, iaraşi, în ziua hramului, dacă nu bani, frumoşii perperi “roşii” de aur, ca dincolo, măcar burdufurile de brânză, caşurile, paturile, “postavurile de veşminte” şi “postavurile de încălţăminte”, - însa, cu mai puţină dărnicie, în vremi mai grele: câte zece, nu douăsprezece; în sfârşit, şi ceară de lumânări, şi chiar miere. Mai târziu, cel de-al doilea Dan, din veacul al XV-lea, adause o sumă de sate nouă şi, pe lângă ele, pentru întâiaşi dată în ceia ce priveşte această mănăstire, Ţigani, Aţigani, cum se zicea pe atunci acestor robi de curând luaţi de la Tătari, - în patruzeci de sălaşe.

Nicodim trăi până în 1406, când se stânse de bătrâneţe, a doua zi de Crăciun, în Tismana chiar, de unde obişnuia să trimeată întrebări duhovniceşti, de naiva filozofie tâlcuitoare a Scripturii, acelui mai mare decât dânsul care înfăţişa în Târnova Bulgariei, până la căderea acesteia supt Turci, acelaşi curent de înnoire a ortodoxiei prin munca literară şi artistică, Patriarhul Eftimie. El lăsa o sumă de ucenici cărturari, cari erau în stare să ducă mai departe opera sa.

Unul dintre dânşii, Agafton, fu ales egumen în locul învăţătorului sau, şi pe numele lui sânt date privilegii pentru Tismana, de către Mircea însuşi, sau, după el, când Banatul ajunse în stăpânirea Ungurilor, de către Împăratul Sigismund, ca rege al Ungariei – de trei ori el întareşte averea Tismenei şi Vodiţei; altele: de la Dan al II-lea, care căpătase înapoi, de la acelaşi Împărat, al cărui căpitan viteaz la Dunăre era, posesiunea părţilor oltene (1421), apoi în 1429, fiind acum lupta şi nesiguranţa în tară, iarăşi de la Sigismund, în 1430 de la Dan, în 1439 de la Vlad Dracul, ca Domni ai Banatului, în 1444 de la Ioan Hunyadi, ca guvernator de fapt al regatului unguresc, pomenesc de la un timp pe un al treilea egumen, popa Gherasim.

Dar Nicodim mai lăsase un ucenic în stare să cârmuiască mănăstiri, ba chiar să le facă din nou. Când Mircea se arată aplecat să clădească şi el un lăcaş de închinare pentru călugări, încă înainte de moartea lui Nicodim, la 1388, el puse pe Gavriil în fruntea soborului de la mănăstirea Călimăneşti, care se uni apoi cu cealaltă ctitorie a lui din acelaşi an, Cozia, cea cu săpături sârbeşti la ferestre şi cu frumoasa pictură în cadre mici

pe fond albastru în pronaos. La Cotmeana, dincolo de Olt, pe plaiurile argeşene, cu păreţii ei simpli stropiţi cu nasturi de smalt verde, - cele trei mănăstiri păziau şi vadul Oltului, şi drumul către cetatea de Scaun a ţerii, şi erau puternice şi folositoare cetăţi, ca şi Vodiţa, care stăpânia la Porţile-de-fier, şi Tismana, care aţinea calea la pasul gorjean al muntelui -, popa Sofronie căpăta aceiaşi situaţie stăpânitoare ca şi Gavriil dincolo de apa. Şi mănăstirile acestea aveau sate “slobode”, vin, livezi, venituri domneşti, daruri la hram şi sălaşuri de Ţigani.

Cercetările recente ne ajută să ştim cum au fost ele la început, înainte de prefacerea lor supt Constantin-Vodă Brancoveanu, târziu, la sfârşitul veacului al XVII-lea.

 

 

HOME * NICODIM 1 * 2 * VIAŢA * ARBORE * EGUMENI * COLECTIE * ACATIST * PRIMUL